9 luni și-o zi

Uneori, cuvintele îți sunt dușmani.

Tu te exprimi cel mai bine în scris…

Acum 9 luni fără o zi nu înțelegeam prea bine puterea dragostei mele. Nu ştiam cât de mult pot iubi, nu ştiam cât de adânc pot simţi, nu ştiam cât de departe pot visa. Îmi imaginam că dragostea înseamnă să creezi armonie într-un mediu artificial, controlat, să faci să fie bine…

Dar nu.

Dragostea e Hazard. Din hazard s-a format universul, din hazard s-au creat planetele, din hazard a apărut viaţa şi tot din hazard se naşte iubirea. Pură chimie şi mişcare moleculară. Haos. Totul e un haos, uneori plăcut, alteori greu de suportat, e un dute-vino perpetuu, într-o lume în viteză. Iar relațiile… relațiile sunt o lume mistică, plină de hățișuri întunecate, din care cu greu poți scăpa într-un luminiș mic, pe maxim un metru pătrat, după care aluneci într-un abis și te tot duci….fără să atingi fundul vreunei prăpastii…apoi îți cresc aripi…

E ciudat. E lipsit de orice logică.

Și frumos. E minunat. E ceea ce ne culoare, strălucire, sens, motivație. E ceea ce ne lipsește cel mai mult și, probabil, ceea pentru ce ne-am născut. Ne naștem din iubire, trăim pentru iubire…

Acum, 9 luni și o zi mai târziu, îmi este totul clar. Îmi este foarte clar că totul este un mister pe care poți foarte bine să îl trăiești sau să fugi de el.

 

Pod peste vise

Se spune că fiecare experiență te învață câte ceva, dar nu cred că ești vreodată cu adevărat pregătit(ă) pentru toate întâmplările din viață; pentru ceea ce înseamnă, de fapt, să fii adult.

Uitându-mă în urmă, îmi dau seama că nimic din ce am trăit în adolescență nu mă ajută acum. Este ca și când ar fi vorba de două povești diferite, cu personaje diferite. Viața mea de adult nu este continuarea celei de adolescentă. M-am schimbat, parcă îmi este și mai frică de sentimente. Înainte mă aruncam cu capul înainte în orice, acum trebuie să analizez totul înainte de a face orice pas. Toate poveștile, toate îndrăgostelile și drămuțele prin care am trecut cu ani în urmă, nu îmi aduc niciun beneficiu acum. Pentru că nu se compară. Când eram mai tânără, contau clipa, trăirea, sclipirea, focul. Acum, dintr-odată, nu mai am chiar așa mult timp la dispoziție și nu îmi mai permit să fac greșeli, încercări, nebunii. E mai important să construiești ceva. Îmi dau seama că o relație adevărată, matură, este cu adevărat complicată. Și nu știu cum se face. Nu știu nimic și, pe măsură ce învăț, mă sperii de cât de mult renunți la tine pentru voi. Nu mai sunt două persoane care ies în oraș, se distrează și plănuiesc sfârșituri de săptămână, ci un cuplu care privește în aceeași direcție, în viitor, ținându-se de mână.

Pod peste vise. Asta construiesc acum. Fug de ele, nu am timp, nu vreau să pierd controlul, nu vreau să pierd rațiunea. Mi-e teamă, mult prea teamă. Încă las trecutul să îmi afecteze prezentul, încă las traumele să îmi întunece judecata, încă las neîncrederea să îmi dinamiteze fericirea…

Dar… Dar dacă merită? Nu vei ști decât dacă vei încerca…

E greu să fii adult, dar toate obstacolele nu se compară cu toată frumusețea, cu toată împlinirea… Și încă învăț, dar timpul nu mai are răbdare cu mine…

Viață…

„Într-o bună zi vom afla de ce noi doi suntem în trenuri diferite, care merg în direcții diferite.”

Începuturile se mai și termină. Când focul arde prea repede…se și stinge mai repede. Dacă mai și torni apă peste cenușă..nu o să mai ai decât un vis urât și negru.

Și făcutul focului e o artă. Totul se învață în viață și, dacă nu ești conștiincios să îți înveți lecțiile la timp, rămâi repetent și o iei de la capăt. Până înveți.

Eu am învățat, în ultima vreme, puterea secundei.

Durerea nu ne face martiri și, cu atât mai puțin, nu ne îndreptățește să ne răzbunăm. Și dacă vei găsi putere acolo unde credeai că e doar mort, ești un om norocos și binecuvântat. Ai primit ceea ce meritai, iar viitorul tău depinde de ceea ce faci în fiecare zi.

Cum era proverbul acela japonez?  „Timpul petrecut râzând este timp petrecut cu zeii!„

Dragostea adevărată (3)

♥Te ține treaz – nopți albe, fără cafea; doar o realitate în sfârșit mai incitantă decât cel mai frumos vis!
♥Îți dă aripi să zbori departe, spre ceruri infint de albastre, spre meleaguri pure, pe care crezi că nimeni, niciodată, nu le-a mai cutreierat.
♥Te încurajează să fii cine ai refuzat că ești și te transformă în versiunea ta cea mai bună.
♥Te face perfect în ochii jumătății tale. Defectele îți devin atuuri iar calitățile îți sunt hiperbolizate – dintr-odată, ești extraterestru de minunat, atunci când ești iubit cu adevărat. Același lucru îl faci şi tu: nu există nicio persoană mai bună decât persoana iubită.
♥Îți dă putere să înfrunți lumea întreagă, să te zbați, să lupți, să speri, să te rogi, să crezi.
♥Îți schimbă ordinea priorităților. Ai suficientă determinare încât să lași totul și să îi fugi în întâmpinare, când vine sau să îi sari în ajutor, când are nevoie. Ești fericit(ă) doar când jumătatea ta este și îți e rău când nici ei nu îi e bine.

Ciudată dragostea asta. Asta adevărată. Te transformă în ceva de neînțeles de către cei din jur, dar plin de sens pentru tine. Așa trebuie să fii și nu poți concepe să fii altfel. Cu timpul, nici tu nu îți mai dai seama ce și de ce iubești atât de mult, iar cea mai stupidă întrebare din lume ți se pare”de ce o/îl iubești pe…?” Cum de ce?! Pentru că!  Cumva, însă, știi că e vorba despre cum te simți atunci când sunteți împreună: toate transformarile, tot curajul, toată pasiunea, toate întâmplările – colecția de minuni din relația ta! Dragostea e un drog. Unul gratis și, cu siguranță, cel mai frumos, dar la fel de periculos ca oricare altul. Devenim dependenți de starea de beatitudine pe care o avem doar cu persoana iubită și…inevitabil, într-o bună zi, când nu o să ne mai luăm doza, o să intervină sevrajul.
Dar atunci nu mai e dragoste… E altceva.

Numără-ți binecuvântările!

„When life gives you a hundred reasons to cry, show life that you have a thousand reasons to smile.”

Se spune despre oameni că s-au obişnuit să se plângă de probleme, în loc să își numere binecuvântările. Se mai spune că, dacă suntem recunoscători pentru ceea ce ni se întâmplă bine, vom primi și mai mult! E un raționament simplu care, alături de „fii bun„ și „dă mai departe„, ar umple lumea de oameni fericiți, echilibrați, frumoși și buni.

Undeva, însă, se întâmplă scurt-circuite. Ni se ard siguranțele și rămânem în întuneric, unde totul ni se pare negru, fără o lumină care să izvorască din sufletul nostru. Și uite așa ajungem să trăim o viaţă mizerabilă, numărând zile şi nopţi, ani de inimă goală, în loc să ne bucurăm de simplitatea și frumusețea vieții!

Momente grele, triste, dureroase vom tot întâlni. Sunt inevitabile și ne formează caracterul, mai mult decât o fac momentele fericite. Ceea ce trebuie să învățăm noi este cum să trecem cu grație și inima ușoară peste ele; cu alte cuvinte, să ne schimbăm perspectiva din care abordăm dificultățile. Cineva spunea că nu problema în sine este problema noastră, ci atitudinea pe care alegem să o avem despre problemă. Iar primul pas către o atitudine pozitivă, de luptător, este să fim conștienți de ceea ce avem deja, și nu de ceea ce ne lipsește sau ne dorim. Este cât se poate de serios și de benefic îndemnul „numără-ți binecuvântările, una câte una!„. Dacă e nevoie, scrie-le pe o foaie. Citește-le de o mie de ori! Sunt ale tale! Le ai deja! Și, dacă ești o persoană religioasă, roagă-te, dar nu ca să ceri, ci mulțumește-i lui Dumnezeu! Bucură-te de tot ce ai, abia apoi așteaptă-te la mai multe!

Am avut o săptămână îngrozitor de grea, poate cea mai grea din toată viața mea de până acum, când toate problemele s-au adunat în jurul meu precum puișorii în jurul cloștii. Am simțit de multe ori că cedez, că leșin, că nu mai pot respira, că nu îmi mai bate inima…am trecut prin toate stările…disperare, deznădejde, teroare…și mi-am uitat propria lecție. A trebuit să mă trezească drama altcuiva, ca să îmi amintesc de faptul că, totuși, am putere și motive să lupt. Am avut noroc.

Ne mai pierdem pe parcurs. E și asta normal. Important este să nu uităm ce contează, ce ne face fericiți, să nu uităm adevărul și frumosul din viața noastră. Să nu uităm de micile plăceri, de surprizele plăcute, de fiori. Oricât de greu ne este uneori, putem să luptăm știind că ne va fi, curând, mai bine.

Cuvintele magice ale mamei mele: „totul va fi bine!„… :)