Frumoasa vs. Bestiile

Oamenii spun despre mine că sunt puternică – referindu-se, bineînţeles, la forţa mea interioară de a trece peste situaţii extrem de dificile. Puţini, foarte puţini sunt aceia care mi-au cunoscut şi forţa fizică. Pentru că sunt o doamnă şi doamnele pun punct conflictelor, nu se iau la pumni. Aseară, însă, a trebuit să mă folosesc de ambele, când, pusă faţă în faţă cu marele meu coşmar, am fost nevoită să mă lupt pentru însăşi viaţa mea, probabil.

Citeam astă-vară, când s-a întâmplat nefericitul accident cu băieţelul omorât de câini, opinii conform cărora câinii nu atacă decât atunci când sunt provocaţi.

În cazul meu, însă, oponenţii, leşinaţi de foame la -15 grade Celsius, posibil să mă fi confundat cu un cotlet pe picioare şi au simţit poftă să se înfrupte. Cu siguranţă nu se aşteptau la ripostă, dar iată-mă, în zăpadă până la genunchi, ferindu-mă de atacurile colţilor bestiilor. Dacă mi-a fost teamă? Nu. Mi-am pierdut în luptă, temporar – vocea şi permanent – geanta verde preferată, aşa că sunt doar nervoasă şi plină de vânătăi.

Deşi îmi este drag de ei, în acelaşi timp îmi este frică de câini, vagabonţi sau de casă, dresaţi sau nu, mici sau mari, de când mă ştiu! Aseară nu mi-a fost, când i-am văzut, bieţii, căutând ceva de mâncare. Dar în momentul în care colţii lor s-au aruncat asupra picioarelor mele, doamna aceasta a luptat înapoi.

Am avut noroc. Mereu spun că sunt o fată norocoasă. Nu în dragoste, dar în toate celelalte.

În ceea ce-i priveşte pe câini, nu aş putea trăi cu gândul unei exterminări în masă, dar sunt sigură că trebuie luaţi de pe stradă şi izolaţi, în locuri sigure, unde nu pot face rău. Orice aţi spune, dragi „iubitori de animale”, mai devreme sau mai târziu fac rău, pentru că instinctele lor primare nu vor putea fi niciodată anihilate de „dragostea” voastră… Şi, până când nu o să o păţească cineva drag vouă sau chiar voi înşivă, nu o să înţelegeţi…

La plus inattendue…

Se spune că focul purifică, dar prea arde tare. Toţi avem luptele noastre, nu? Nu am văzut niciodată să câştige binele, însă. Şi e trist, pentru că sunt mulţi oameni, atât de mulţi, care ar merita bun şi frumos în viaţa lor! Lor ce le rămâne?
Este o perioadă în care nu mai înţeleg nimic, dar ştiu că totul se rezolvă (de la sine) cu ajutorul unui pahar de vin. Şi, poate, un pic de poezie…

Hello, December!

Nu prea am respirat realitate azi, nu prea m-am gândit la aniversarea României Mari. M-am refugiat în aluaturi, lângă cuptor, cu muzică şi sclipiri de stele. Se întâmplă multe, cu viteza bătăilor de inimă tânără, dar Decembrie e aici, să le pună pe toate în ordine. Va fi bine, pentru că rău a tot fost. Un strop de optimism nu are ce rău să facă! :)

 

Scrie, scrie, scrie…

Draga mea Anna mă tot întreba de ce nu mai scriu. M-a pus pe gânduri, mai ales că nu mi-a spus doar o singură dată că nu mai primeşte în inbox newsletter de la mine. De ce nu am mai scris? De ce nu ai mai scris, Cristina?

Am început să mă gândesc şi mi-am dat seama că, de fiecare dată când mă aşezam în faţa unei foi albe sau a unei tastaturi, aveam o „stare”. De obicei mizerabilă, dar aveam starea aceea, pe care – fără niciun regret o spun, nu o mai am de mult. Toate eseurile au fost scrise în momente de durere sau dezamăgire sau disperare. Dacă arunc un ochi prin arhive, aş putea concluziona că toată viaţa mea este un lung şir de întâmplări triste. Deloc adevărat!

Îmi lipseşte, scrisul, mai ales când e înnorat. Şi acum, că vara fierbinte se topeşte într-o toamnă superbă, dorul creşte. Simt că ar trebui să încep să scriu din nou şi, de data aceasta, şi despre lucrurile frumoase din viaţa mea. Am citit undeva un citat drăguţ: „pasărea nu cântă pentru că are un răspuns, ci pentru că are un cântec.”* Aşa că, dacă ai ceva de spus, spune-o, Cristina. Cui vrea să te audă îi vor creşte urechi. :)

Mă obişnuisem, în ultima vreme, să nu mai vorbesc aşa mult. Ascultam, înţelegeam, dar, fie că aprobam sau nu, cuvintele le lăsam celorlalţi. Eu, care îmi dorisem mereu un suflet complice, pe care să mă bazez mereu şi căruia să i mă destăinui, la bine şi la rău, descoperisem, dezamăgită, cât e de periculos să te dezvălui cuiva. A trebuit să învăţ să trăiesc cu acest gând. Apoi, mai erau cei care mă acuzau că „mă plâng prea mult” şi „caut atenţie”. M-am gândit că probabil aşa e; şi am tăcut.

Dar este foarte important să distingem între impresiile celor din jur şi cine suntem cu adevărat. Ajunsesem să cred vorbele şi gândurile oricui şi să le iau aşa cum veneau. Trebuie, însă, filtrate şi analizate, pentru binele propriei persoane. Aşadar, nu poate fi importantă sau validă părerea cuiva care nu te cunoaşte şi care nu te preţuieşte. Aceasta este o lecţie învăţată, alături de aceea conform căreia trebuie să îi alegem cu grijă pe cei pe care îi păstrăm lângă noi şi că fiecare este vinovat până la proba contrarie.

Fiecare trebuie să îşi ducă lupta. Important este să nu dai bir cu fugiţii, ci să fii puternic şi să rămâi în linia întâi. O să fie tot mai bine.

M-am întors la scris, îmi era dor… „Scriem ca să gustăm viaţa de două ori, pe moment şi în retrospectivă”, spunea cândva, minunat, Anaïs Nin.

Cristina scrie

* Maya Angelou, poetă şi actriţă americană