Scriitorii se nasc din singurătate?

Ştiam despre mine că nu pot să scriu atunci când am inima plină şi mintea fericită. Scrisul mi-a fost mereu terapie pentru tristeţe. Fiecare cuvânt mai punea un petic pe golurile din mine. Când sunt într-o stare euforică, însă, nu mai am nevoie de terapie. Atunci e surplus de bine şi fluxul creativ este blocat. Zero inspiraţie. Este frustrant să simţi că vrei să spui ceva şi aştepţi şi aştepţi şi aştepţi…şi nimic nu se aşterne pe hârtie!

Acum vreo 13 ani, într-o după-amiază de iarnă, într-una din miile de zile în care am fost singură şi singuratică, după şcoală, am deschis un fişier Word şi am început să scriu o poveste. O văzusem aproape pe toată cu ochii minţii şi părea că va fi foarte uşor de dus la capăt. Pe măsură ce se adunau paginile, însă, am simţit că, totuși, nu am nimic consistent de spus. Ajunsesem precum personajele invocate de Eminescu în Epigonii. Așa că m-am oprit, deşi mulţi ani după aceea îmi propuneam să fac ceva şi să termin acea poveste. Simțeam nevoia să-mi duc eroii către final. Apoi, am renunţat  complet.

Până acum câteva zile, când mi-am dat seama ce îi lipsea poveştii. O mică speranţă a început să licărească în inima mea; speranţa că voi reuşi să termin primul meu roman! E genul de poveste pe care editorii o refuză de la titlu şi care probabil va avea doi sau trei cititori preţioşi, forţaţi să o citeaască, dar pentru mine va fi o mică victorie personală.

Acum, scrisul nu mai este terapie pentru tristeţe. Scrisul este acum speranţă, împlinire, credinţă!

choose-happiness-19

Anunțuri

Ce spui? :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s