9 luni și-o zi

Uneori, cuvintele îți sunt dușmani.

Tu te exprimi cel mai bine în scris…

Acum 9 luni fără o zi nu înțelegeam prea bine puterea dragostei mele. Nu ştiam cât de mult pot iubi, nu ştiam cât de adânc pot simţi, nu ştiam cât de departe pot visa. Îmi imaginam că dragostea înseamnă să creezi armonie într-un mediu artificial, controlat, să faci să fie bine…

Dar nu.

Dragostea e Hazard. Din hazard s-a format universul, din hazard s-au creat planetele, din hazard a apărut viaţa şi tot din hazard se naşte iubirea. Pură chimie şi mişcare moleculară. Haos. Totul e un haos, uneori plăcut, alteori greu de suportat, e un dute-vino perpetuu, într-o lume în viteză. Iar relațiile… relațiile sunt o lume mistică, plină de hățișuri întunecate, din care cu greu poți scăpa într-un luminiș mic, pe maxim un metru pătrat, după care aluneci într-un abis și te tot duci….fără să atingi fundul vreunei prăpastii…apoi îți cresc aripi…

E ciudat. E lipsit de orice logică.

Și frumos. E minunat. E ceea ce ne culoare, strălucire, sens, motivație. E ceea ce ne lipsește cel mai mult și, probabil, ceea pentru ce ne-am născut. Ne naștem din iubire, trăim pentru iubire…

chaos

Acum, 9 luni și o zi mai târziu, îmi este totul clar. Îmi este foarte clar că totul este un mister pe care poți foarte bine să îl trăiești sau să fugi de el.

 

Dragostea adevărată

satc17

Şi la sfârşit o găseşte pentru că, nu-i așa, este vorba de ficţiune şi, după 6 sezoane de relaţii nereuşite, partide de sex întâmplător, pierderi şi regăsiri, pantofi furaţi şi cancer la sân, serialul acesta trebuia să transmită un mesaj final pozitiv. Vorbesc, bineînţeles de mult-premiatul, -aclamatul şi -apreciatul Sex and the city. Dar asta se întâmplă doar în filme. Sau, mai frumos, în cărţi.

Cum rămâne cu viaţa, unde se întâmplă, de fapt, adevărul şi realitatea? Unde oamenii sunt prea ocupaţi să fie egoişti sau temători, mândri sau neloiali, superficiali şi mereu în viteză?

În lumea aceasta, dacă femeia trebuie să îi demonstreze ceva bărbatului, este pierdută. Bărbatul a fost vânător încă de la începutul lumii şi va rămâne așa până la apusul vremurilor – puternic, încăpăţânat, autoritar, nemilos. Dacă nu trebuie să ridice nici măcar un deget să te aibă, bărbatul se va sătura de tine în extrem de scurt timp. Oricât de minunată eşti tu! Oricât de iubitoare şi de atentă şi de bună gospodină eşti, dacă nu are ce vâna, dacă îi pui totul pe tavă, dacă îţi deschizi inima larg şi îl inviţi acolo în toată intimitatea ta, el va merge mai departe. Fără să-i pese. Așa funcţionează el. Bine spuneau bunicile noastre că „puţin înseamnă mult”! Bărbatului trebuie să îi stârneşti interesul printr-o atitudine sexy şi să i-l menţii printr-o atitudine de scorpie. Cu cât vei fi mai greu de „avut”, cu atât mai mult vor lupta ei. Ohoo! E interesat de văzut până unde poate merge un bărbat, doar şi pentru o noapte de amor cu o femeie care îl incită! Unii vânători, după ce vor cuceri prada, vor merge oricum mai departe. Alţii, în timpul vânătorii, vor fi loviţi de ceva meteorit sau planetele se vor alinia într-un mod misterios şi el își va da seama ce grozavă eşti şi cât de mult te vrea în viaţa lui pentru totdeauna.

Sau va fi prea bătrân să mai caute altă pradă şi nici resurse n-o mai avea. Şi atunci se însoară cu tine.

Cât despre noi, femeile, cele menite să fim supuse vrerii lor… Ei bine, unele dintre noi am fost învăţate încă din copilărie să fim gazele. Altele vom fi, însă, toată viaţa, zebre. Nu este vina nimănui, aceasta este doar selecţia naturală. Pe umerii noştri este lăsată toată responsabilitatea. Noi trebuie să conducem bărbatul, lăsându-i, în acelaşi timp, impresia că el e la putere. Noi trebuie să avem grijă de ei şi de noi, noi trebuie să fim prăzi suficient de valoroase şi apoi soţii incredibil de inovative, ca să nu se ducă la altele. Noi trebuie să ne ocupăm de casă, de masă, de copii. Noi trebui să ne ascundem inteligenţa, personalitatea şi succesul, ca să nu le inhibăm lor impresia de mare şi tare.

Este incredibil cât de multe sacrificii face o femeie, doar ca să aibă un bărbat lângă ea! Câte artificii, compromisuri şi jocuri de culise, ca să fie el acolo şi, când o sărută, să i se înmoaie genunchii.

Asta e dragostea adevărată?

NU.

Dragostea adevărată este atunci când omul cavernelor își va da seama cât de minunată este femeia care i-a fost alături în toate rahaturile şi are norocul ca ea încă să-l mai iubească. Când face el sacrificii şi luptă şi se implică. Dragostea adevărată o să fie atunci când tu nu o să mai ridici nici măcar un deget în faţa lui şi el va părea că face totul. Stai liniştită, în culise tot tu vei trage sforile, altfel relaţia nu va rezista. Pentru că, nu-i așa, bărbaţii poartă pantalonii, dar femeile controlează fermoarul!

Şi doar atunci va fi dragoste adevărată. Doar atunci înseamnă că a fost să fie. :)

Maktub

E incredibil cât de mulţi oameni îşi doresc să întâlnească dragostea, cât se agită, cât discută despre asta, cât disperă şi cât visează… Da, da, subsemnata nu face excepţie… pentru ca totul să se întâmple, într-un final, aparent fără niciun sens, într-un moment în care dragostea este ultimul lucru la care te gândeşti.
Şi ai fi în stare să îţi schimbi întreaga viaţa, chiar să negociezi părţi din ea ca să simţi sentimentul acela înălţător, fără să ştii că…da, dragostea, ca toate lucrurile frumoase şi precum viaţa însăşi, se întâmplă atunci când nu te uiţi. Atunci când clipeşti. Atunci când nu mai plănuieşti nimic şi doar îţi laşi inima să bată.
Mă uitam la filmuleţul de mai jos şi mă gândeam la dragostea mea. Nu prea vorbesc despre asta, dar nu mă pot opri să nu mă întreb… Oare cum lucrează soarta (universul/divinitatea sau orice altă forţă superioară care orchestrează trăirile noastre)?
Nu ne spunem noi mereu „Aşa a fost să fie”? Oare? Oare chiar aşa este? Cineva/ceva e undeva, acolo şi dictează ce ni se întâmplă? Sunt experienţele noastre paşi care ne duc undeva anume? Este fiecare zi legată de cealaltă, precum episoadele unui serial bine scris?
Şi atunci îmi amintesc. Îmi doream tare mult să ies în ziua aia. Am făcut tot posibilul să fiu afară, fără să ştiu de ce era atât de important pentru mine asta. Nu aveam absolut nicio aşteptare, niciun plan concret şi, sinceră să fiu acum, nici mare chef de ieşit. Dar am făcut-o, pentru că aşa a fost să fie. Şi am fost acolo şi s-a întâmplat ceea ce avea să schimbe tot.
Pentru că, nu-i aşa, putem să ne plănuim totul la secundă şi tot nu o să iasă cum vrem noi. Viaţa e mai frumoasă atunci când pierzi puţin controlul! :)

Chipul dragostei

Am văzut astăzi o femeie îndrăgostită. Şi nu era genul ăla de îndrăgosteală care apare cu o scânteie şi, se stinge, poate, cu prima ploaie. Nu, era expresia aceea a iubirii născute în timp şi construite pe încredere, respect şi sprijin reciproc, dar şi pe romantism şi erotism, să rămână neclintită în faţa stihiilor. Femeia avea ochii blânzi, de o strălucire suavă şi o lumină caldă îi învăluia chipul. Gura îi desena în zâmbet continuu, de parcă nu exista sfârşit pentru nimic. De parcă ea era în Paradis, unde e multă, multă dragoste şi pace, cu el de mână, plutind.

Unii cercetători susţin că sentimentul de iubire nu are nicio legătură cu magia, ci, din contră. Conform studiilor, când o persoană se îndrăgosteşte, 12 părţi ale creierului sunt implicate iar una dintre ele stimulează receptorii de dopamină în acelaşi mod în care o fac şi drogurile precum cocaina. În acest mod, informaţia pe care dopamina ar trebui s-o transmită între neuroni se alterează. Chimia, bat-o vina! Probabil aşa se explică sublimul abandon de sine şi contopirea cu celălalt, dar, cu siguranţă, dragostea este singurul drog a cărui dependenţă este dulce şi dorită. Din păcate, însă, nu toată lumea are acces la un astfel de narcotic de calitate, mulţi dintre noi lovindu-ne de ieftine imitaţii zi de zi.

Spuneam cândva: în ceea ce mă priveşte, dragostea există, dar doar în vieţile celorlalţi. Poate, cine ştie, într-o bună zi, o să întâlnesc şi eu un dealer serios. :D

Vă las cu una din melodiile mele preferate. Şi, ascultând-o acum, îmi dau seama că mi s-a făcut dor de Club A!

Sunday I’m in love

And I love best my cup of coffee. Una din puţinele plăceri care mi-au mai rămas, but I won’t go on with the drama, and here’s why:

Heaven help the fool who did her wrong
It’s too late, too bad, she’s too far gone
He should’ve thought of that before he left her all alone
If she’s lonely now, she won’t be lonely long.

Astăzi sunt singură acasă şi o minunată cheese cake va ieşi din mânuţele mele, pentru că şi începutul Postului Paştelui trebuie sărbătorit, nu doar sfârşitul. După ce se termină cafeaua şi se topeşte untul şi se macină biscuiţii şi brânzica se transformă în cremă divină…toată lumea va fi invitată la o porţie!

PS: februarie se apropie de final; se aude ceva cu primăvara aia??

Foto din martie trecut. Miss you guys a bunch!!!