Pod peste vise

Se spune că fiecare experiență te învață câte ceva, dar nu cred că ești vreodată cu adevărat pregătit(ă) pentru toate întâmplările din viață; pentru ceea ce înseamnă, de fapt, să fii adult.

Uitându-mă în urmă, îmi dau seama că nimic din ce am trăit în adolescență nu mă ajută acum. Este ca și când ar fi vorba de două povești diferite, cu personaje diferite. Viața mea de adult nu este continuarea celei de adolescentă. M-am schimbat, parcă îmi este și mai frică de sentimente. Înainte mă aruncam cu capul înainte în orice, acum trebuie să analizez totul înainte de a face orice pas. Toate poveștile, toate îndrăgostelile și drămuțele prin care am trecut cu ani în urmă, nu îmi aduc niciun beneficiu acum. Pentru că nu se compară. Când eram mai tânără, contau clipa, trăirea, sclipirea, focul. Acum, dintr-odată, nu mai am chiar așa mult timp la dispoziție și nu îmi mai permit să fac greșeli, încercări, nebunii. E mai important să construiești ceva. Îmi dau seama că o relație adevărată, matură, este cu adevărat complicată. Și nu știu cum se face. Nu știu nimic și, pe măsură ce învăț, mă sperii de cât de mult renunți la tine pentru voi. Nu mai sunt două persoane care ies în oraș, se distrează și plănuiesc sfârșituri de săptămână, ci un cuplu care privește în aceeași direcție, în viitor, ținându-se de mână.

Pod peste vise. Asta construiesc acum. Fug de ele, nu am timp, nu vreau să pierd controlul, nu vreau să pierd rațiunea. Mi-e teamă, mult prea teamă. Încă las trecutul să îmi afecteze prezentul, încă las traumele să îmi întunece judecata, încă las neîncrederea să îmi dinamiteze fericirea…

Dar… Dar dacă merită? Nu vei ști decât dacă vei încerca…

E greu să fii adult, dar toate obstacolele nu se compară cu toată frumusețea, cu toată împlinirea… Și încă învăț, dar timpul nu mai are răbdare cu mine…

Viață…

„Într-o bună zi vom afla de ce noi doi suntem în trenuri diferite, care merg în direcții diferite.”

Începuturile se mai și termină. Când focul arde prea repede…se și stinge mai repede. Dacă mai și torni apă peste cenușă..nu o să mai ai decât un vis urât și negru.

Și făcutul focului e o artă. Totul se învață în viață și, dacă nu ești conștiincios să îți înveți lecțiile la timp, rămâi repetent și o iei de la capăt. Până înveți.

Eu am învățat, în ultima vreme, puterea secundei.

Durerea nu ne face martiri și, cu atât mai puțin, nu ne îndreptățește să ne răzbunăm. Și dacă vei găsi putere acolo unde credeai că e doar mort, ești un om norocos și binecuvântat. Ai primit ceea ce meritai, iar viitorul tău depinde de ceea ce faci în fiecare zi.

Cum era proverbul acela japonez?  Timpul petrecut râzând este timp petrecut cu zeii!

Controlul daunelor

It’s a beautiful day to save lives, people! Let’s have some fun!

Povestea mea cu „Grey’s Anatomy” a început într-o vineri seară, când mă întrebam care ar fi cea mai rapidă şi confortabilă cale de documentare pentru unul din proiectele la care lucrez acum. Răspunsul a fost că un serial cu medici ar fi tot ce-mi trebuie – şi „Anatomia lui Grey” a fost primul titlu care mi-a venit în minte. Producţia m-a cucerit de la prima scenă a primului episod şi a devenit instant noua mea pasiune. Pe lângă personajele reale, care te fac să le îndrăgeşti cu farmecul, calităţile şi defectele lor, dincolo de poveştile de dragoste şi relaţiile care s-au născut între personaje…mai presus de toate acestea…sunt lecţiile învăţate. Şi cea mai importantă este că…pentru orice ai vrea să faci în viaţa asta…pentru absolut orice, pentru sentimente, pentru planuri, pentru idei…ca să trăieşti ai nevoie de un singur lucru: de o inimă care să bată. Am conştientizat că viaţa este teribil de fragilă şi că se poate termina într-o secundă. Şi m-am decis ca, după ce voi muri, să-mi donez toate organele sănătoase şi cred că acesta este singura modalitate prin care moartea unui om poate aduce o valoare. Moartea nu ar trebui să însemne sfârşit, ci începutul altcuiva.

În momentul de faţă nu am nimic; decât o inimă care bate doar din când în când. O inimă făcută praf, fără milă, dar pe care vreau să o salvez. Protocolul pentru controlul daunelor, pe care l-am aflat într-unul din episoadele din „Grey’s”, a trebuit să fie iniţiat în următoare situaţie: cinci chirurgi operau diferite organe ale unei femei însărcinate, rănite în timpul unui accident de maşină, în timp ce al şaselea supraveghea starea fetusului. Când organismul ei a fost prea afectat ca să se mai continue operaţia, doctorii s-au oprit şi au iniţiat protocolul pentru damage control:  au lăsat organele aşa cum erau şi au înfăşurat pacienta în plastic, până când organele aveau să îşi revină şi puteau rezista unei noi runde de operaţii. Mi-ar fi greu să îmi scot inima din piept şi să o las să se odihnească, aşa că o las acolo unde e, dar o învelesc, până o să fie bine. Pacienta din serial a cedat la a doua serie de operaţii, dar fetusul ei a fost salvat. Probabil şi inima mea va ceda, dar trebuie să mai fie ceva în mine care să rămână.

Ştiu că nimeni nu înţelege. Nici ce vreau să spun. Nici cum mă simt. E foarte greu să înţelegi ce simte un om în forul lui interior. Cum se văd toate din perspectiva lui. Poate de asta ar trebui să fim mai blânzi cu cei din jur. Poate ceea ce nouă ni se pare o tâmpenie, pentru ei ar putea însemna totul. Renunţaţi la „uită, nu merită, mergi mai departe”. Un om care suferă trebuie să-şi jelească durerea, până nu mai are ce jeli. Abia atunci va putea merge mai departe. Şi, dacă ţii la el, trebuie doar să îi rămâi alături acelui om, să fii de partea lui şi să îi respecţi părerea.

Da, viaţa e fragilă şi e preţioasă. E un dar. E o provocare şi trebuie valorificată. M-am convins că nu pot sta într-un colţ, aşteptând să mă înveţe cineva cum să o trăiesc. Sunt responsabilă şi decisă să o conduc eu pe ea, nu ea pe mine.Aşa că, atunci când nu mai poţi, iniţiază protocolul pentru controlul daunelor. Protejează-ţi inima. Salveaz-o!

I’m on my knees, only memories are left for me to hold
Don’t know how, but I’ll get by, slowly pull myself together
There’s no escape, so keep me safe, this feels so unreal
Nothing comes easily, fill this empty space
Nothing is like it seems, turn my grief to grace
I feel the cold, loneliness unfold like from another world
Come what may, I won’t fade away, but I know I might change
Nothing comes easily, fill this empty space
Nothing is like it was, turn my grief to grace
Nothing comes easily, where do I begin?
Nothing can bring me peace, I’ve lost everything
I just want to feel your embrace…

Vreau primăvară!

Cumva tocmai a trecut ultimul weekend de iarnă? :D Am văzut atât de multă zăpadă în acest februarie, încât mă simt sătulă şi declar născută dorinţa de primăvară!

Şi când spun primăvară, mă gândesc la parfumuri în aer, la păsări care zboară libere şi cântă fericite, la albine rătăcind după cât mai mult polen, la fluturi ameţiţi de strălucirea florilor, la cer albastru şi senin, la grâu încolţit, la câmpii arate, la puişori abia ieşiţi din găoace, la salate proaspete, la căpşunele şi zmeură şi afine, la balerini coloraţi şi la geanta de la River Island pe care abia aştept să mi-o comand. Când spun primăvară, mă gândesc la dezmorţeală, la frumos, la viaţă, la bun!

Oh, cine ar putea dori altfel?

Lăsaţi primăvara să vină la mine! :)