Pod peste vise

Se spune că fiecare experiență te învață câte ceva, dar nu cred că ești vreodată cu adevărat pregătit(ă) pentru toate întâmplările din viață; pentru ceea ce înseamnă, de fapt, să fii adult.

Uitându-mă în urmă, îmi dau seama că nimic din ce am trăit în adolescență nu mă ajută acum. Este ca și când ar fi vorba de două povești diferite, cu personaje diferite. Viața mea de adult nu este continuarea celei de adolescentă. M-am schimbat, parcă îmi este și mai frică de sentimente. Înainte mă aruncam cu capul înainte în orice, acum trebuie să analizez totul înainte de a face orice pas. Toate poveștile, toate îndrăgostelile și drămuțele prin care am trecut cu ani în urmă, nu îmi aduc niciun beneficiu acum. Pentru că nu se compară. Când eram mai tânără, contau clipa, trăirea, sclipirea, focul. Acum, dintr-odată, nu mai am chiar așa mult timp la dispoziție și nu îmi mai permit să fac greșeli, încercări, nebunii. E mai important să construiești ceva. Îmi dau seama că o relație adevărată, matură, este cu adevărat complicată. Și nu știu cum se face. Nu știu nimic și, pe măsură ce învăț, mă sperii de cât de mult renunți la tine pentru voi. Nu mai sunt două persoane care ies în oraș, se distrează și plănuiesc sfârșituri de săptămână, ci un cuplu care privește în aceeași direcție, în viitor, ținându-se de mână.

Pod peste vise. Asta construiesc acum. Fug de ele, nu am timp, nu vreau să pierd controlul, nu vreau să pierd rațiunea. Mi-e teamă, mult prea teamă. Încă las trecutul să îmi afecteze prezentul, încă las traumele să îmi întunece judecata, încă las neîncrederea să îmi dinamiteze fericirea…

Dar… Dar dacă merită? Nu vei ști decât dacă vei încerca…

E greu să fii adult, dar toate obstacolele nu se compară cu toată frumusețea, cu toată împlinirea… Și încă învăț, dar timpul nu mai are răbdare cu mine…

Anunțuri

A suferi

griefO bună prietenă a spus azi de vreo câteva ori că ea nu va mai suferi niciodată din dragoste pentru un bărbat, pentru că a făcut-o destul până acum. M-a pus pe gânduri. Poți să îți propui așa ceva? Poți să nu mai suferi de inimă frântă? Dar dacă i se întâmplă ceva rău unui membru drag din familie? Poți să eviți și durerea aceasta?

Sunt mai multe tipuri de dureri? Pe unele le poți controla și pe altele – nu?

Nu cred. Atunci când pierzi pe cineva la care ții – fie prieten apropiat, fie din familie, fie partener…durerea e durere. Te ia prin surprindere, te lovește în moalele capului și te îngenunchează. Uneori te omoară. Poți să suferi mai mult sau mai puțin…dar să nu te afecteze deloc, dacă simți ceva puternic pentru  persoana respectivă…nu cred că e posibil. În schimb, există mai multe moduri de a reacționa, dar toate te duc prin cele cinci etape ale suferinței…

Atunci când pierzi pe cineva la care ții este ca și când ar muri. Iar moartea nu este ceva ușor de acceptat. Oricât ai fi de pregătit pentru pierdere, e imposibil să eviți suferința. E ecoul care se formează în tine, în locul în care, până atunci, era plin.

Scriitorii se nasc din singurătate?

Ştiam despre mine că nu pot să scriu atunci când am inima plină şi mintea fericită. Scrisul mi-a fost mereu terapie pentru tristeţe. Fiecare cuvânt mai punea un petic pe golurile din mine. Când sunt într-o stare euforică, însă, nu mai am nevoie de terapie. Atunci e surplus de bine şi fluxul creativ este blocat. Zero inspiraţie. Este frustrant să simţi că vrei să spui ceva şi aştepţi şi aştepţi şi aştepţi…şi nimic nu se aşterne pe hârtie!

Acum vreo 13 ani, într-o după-amiază de iarnă, într-una din miile de zile în care am fost singură şi singuratică, după şcoală, am deschis un fişier Word şi am început să scriu o poveste. O văzusem aproape pe toată cu ochii minţii şi părea că va fi foarte uşor de dus la capăt. Pe măsură ce se adunau paginile, însă, am simţit că, totuși, nu am nimic consistent de spus. Ajunsesem precum personajele invocate de Eminescu în Epigonii. Așa că m-am oprit, deşi mulţi ani după aceea îmi propuneam să fac ceva şi să termin acea poveste. Simțeam nevoia să-mi duc eroii către final. Apoi, am renunţat  complet.

Până acum câteva zile, când mi-am dat seama ce îi lipsea poveştii. O mică speranţă a început să licărească în inima mea; speranţa că voi reuşi să termin primul meu roman! E genul de poveste pe care editorii o refuză de la titlu şi care probabil va avea doi sau trei cititori preţioşi, forţaţi să o citeaască, dar pentru mine va fi o mică victorie personală.

Acum, scrisul nu mai este terapie pentru tristeţe. Scrisul este acum speranţă, împlinire, credinţă!

choose-happiness-19

Dragostea adevărată

satc17

Şi la sfârşit o găseşte pentru că, nu-i așa, este vorba de ficţiune şi, după 6 sezoane de relaţii nereuşite, partide de sex întâmplător, pierderi şi regăsiri, pantofi furaţi şi cancer la sân, serialul acesta trebuia să transmită un mesaj final pozitiv. Vorbesc, bineînţeles de mult-premiatul, -aclamatul şi -apreciatul Sex and the city. Dar asta se întâmplă doar în filme. Sau, mai frumos, în cărţi.

Cum rămâne cu viaţa, unde se întâmplă, de fapt, adevărul şi realitatea? Unde oamenii sunt prea ocupaţi să fie egoişti sau temători, mândri sau neloiali, superficiali şi mereu în viteză?

În lumea aceasta, dacă femeia trebuie să îi demonstreze ceva bărbatului, este pierdută. Bărbatul a fost vânător încă de la începutul lumii şi va rămâne așa până la apusul vremurilor – puternic, încăpăţânat, autoritar, nemilos. Dacă nu trebuie să ridice nici măcar un deget să te aibă, bărbatul se va sătura de tine în extrem de scurt timp. Oricât de minunată eşti tu! Oricât de iubitoare şi de atentă şi de bună gospodină eşti, dacă nu are ce vâna, dacă îi pui totul pe tavă, dacă îţi deschizi inima larg şi îl inviţi acolo în toată intimitatea ta, el va merge mai departe. Fără să-i pese. Așa funcţionează el. Bine spuneau bunicile noastre că „puţin înseamnă mult”! Bărbatului trebuie să îi stârneşti interesul printr-o atitudine sexy şi să i-l menţii printr-o atitudine de scorpie. Cu cât vei fi mai greu de „avut”, cu atât mai mult vor lupta ei. Ohoo! E interesat de văzut până unde poate merge un bărbat, doar şi pentru o noapte de amor cu o femeie care îl incită! Unii vânători, după ce vor cuceri prada, vor merge oricum mai departe. Alţii, în timpul vânătorii, vor fi loviţi de ceva meteorit sau planetele se vor alinia într-un mod misterios şi el își va da seama ce grozavă eşti şi cât de mult te vrea în viaţa lui pentru totdeauna.

Sau va fi prea bătrân să mai caute altă pradă şi nici resurse n-o mai avea. Şi atunci se însoară cu tine.

Cât despre noi, femeile, cele menite să fim supuse vrerii lor… Ei bine, unele dintre noi am fost învăţate încă din copilărie să fim gazele. Altele vom fi, însă, toată viaţa, zebre. Nu este vina nimănui, aceasta este doar selecţia naturală. Pe umerii noştri este lăsată toată responsabilitatea. Noi trebuie să conducem bărbatul, lăsându-i, în acelaşi timp, impresia că el e la putere. Noi trebuie să avem grijă de ei şi de noi, noi trebuie să fim prăzi suficient de valoroase şi apoi soţii incredibil de inovative, ca să nu se ducă la altele. Noi trebuie să ne ocupăm de casă, de masă, de copii. Noi trebui să ne ascundem inteligenţa, personalitatea şi succesul, ca să nu le inhibăm lor impresia de mare şi tare.

Este incredibil cât de multe sacrificii face o femeie, doar ca să aibă un bărbat lângă ea! Câte artificii, compromisuri şi jocuri de culise, ca să fie el acolo şi, când o sărută, să i se înmoaie genunchii.

Asta e dragostea adevărată?

NU.

Dragostea adevărată este atunci când omul cavernelor își va da seama cât de minunată este femeia care i-a fost alături în toate rahaturile şi are norocul ca ea încă să-l mai iubească. Când face el sacrificii şi luptă şi se implică. Dragostea adevărată o să fie atunci când tu nu o să mai ridici nici măcar un deget în faţa lui şi el va părea că face totul. Stai liniştită, în culise tot tu vei trage sforile, altfel relaţia nu va rezista. Pentru că, nu-i așa, bărbaţii poartă pantalonii, dar femeile controlează fermoarul!

Şi doar atunci va fi dragoste adevărată. Doar atunci înseamnă că a fost să fie. :)

Maktub

E incredibil cât de mulţi oameni îşi doresc să întâlnească dragostea, cât se agită, cât discută despre asta, cât disperă şi cât visează… Da, da, subsemnata nu face excepţie… pentru ca totul să se întâmple, într-un final, aparent fără niciun sens, într-un moment în care dragostea este ultimul lucru la care te gândeşti.
Şi ai fi în stare să îţi schimbi întreaga viaţa, chiar să negociezi părţi din ea ca să simţi sentimentul acela înălţător, fără să ştii că…da, dragostea, ca toate lucrurile frumoase şi precum viaţa însăşi, se întâmplă atunci când nu te uiţi. Atunci când clipeşti. Atunci când nu mai plănuieşti nimic şi doar îţi laşi inima să bată.
Mă uitam la filmuleţul de mai jos şi mă gândeam la dragostea mea. Nu prea vorbesc despre asta, dar nu mă pot opri să nu mă întreb… Oare cum lucrează soarta (universul/divinitatea sau orice altă forţă superioară care orchestrează trăirile noastre)?
Nu ne spunem noi mereu „Aşa a fost să fie”? Oare? Oare chiar aşa este? Cineva/ceva e undeva, acolo şi dictează ce ni se întâmplă? Sunt experienţele noastre paşi care ne duc undeva anume? Este fiecare zi legată de cealaltă, precum episoadele unui serial bine scris?
Şi atunci îmi amintesc. Îmi doream tare mult să ies în ziua aia. Am făcut tot posibilul să fiu afară, fără să ştiu de ce era atât de important pentru mine asta. Nu aveam absolut nicio aşteptare, niciun plan concret şi, sinceră să fiu acum, nici mare chef de ieşit. Dar am făcut-o, pentru că aşa a fost să fie. Şi am fost acolo şi s-a întâmplat ceea ce avea să schimbe tot.
Pentru că, nu-i aşa, putem să ne plănuim totul la secundă şi tot nu o să iasă cum vrem noi. Viaţa e mai frumoasă atunci când pierzi puţin controlul! :)