Să convingi uleiul să se combine cu apa este o treabă fără sorţi de izbândă. Cel puţin, la prima încercare. Se aleargă moleculele prin oală, de parcă ar fi cei mai mari duşmani! Cam ca noi – eu şi (să-i spunem) zmeul, în cele mai rele momente ale noastre. Dragostea trece, însă, clar, prin stomac! Chiar dacă, până acum, nu am câştigat inima niciunui domn, gâdilându-i papilele gustative, am câştigat o mulţime de prieteni! Pentru că am încetat să mă gândesc la oamenii pe care i-am pierdut, acum mă dedic celor pe care îi pot face fericiţi. Şi, dacă un ecler pufos, umplut cu generozitate cu o cremă de vanilie delicioasă şi îmbrăţişat de ciocolată îi poate face pe cei dragi fericiţi, atunci o să continui să încing cuptoarele. Şi să torn mai mult ulei peste apă. Şi apă peste ulei. Pus amestecul pe foc, ce credeţi că se întâmplă? Moleculele se contopesc şi oftează fericite într-un susur atrăgător. Oare asta ne-ar trebui şi nou? Scântei? Foc?
Şi tot amestecând făină şi ouă peste cuplul uleios, m-am trezit cu o oală plină de aluat. Din cuptor au ieşit, nici mai mult, nici mai puţin, de 65 de eclere. Şi atunci m-am convins că asta este ce vreau să fac de acum încolo. E frumos să dăruieşti, chiar şi o prăjitură, mai ales dacă o pregăteşti cu dragoste. Aşa că o să transform, încet-încet, pasiunea pentru prăjiturit în momente dulci, dăruite cu drag… celor dragi. :)
Să ne auzim cu bine!
PS: iertată-mi fie aşezarea în pagină, dar era aproape 11 noaptea când am făcut fotografia… :) Vă provoc să le număraţi!
Avec Passion! 